Copilul meu e foarte fericit. Se trezeşte de dimineaţă, merge la şcoală, vine de la şcoală, începe să facă lecţii, vina profa de germană, apoi vine maica-sa disperată că a aflat de la învăţătoare nush ce, şi îl ia in primire. Face şi ea lecţii cu el 4 ore pe zi, îl mai pune şi la cină să facă diverse socoteli, apoi, după ce copilul e îndopat cum se cuvine urmează executarea programului de somn. Îl execută regulamentar amândoi, se trezesc şi o iau de la capăt.
Copilul se uită mirat la disperarea maică-sii care îi îndeasă cărţile şi caietele în ghiozdan, după ce îi mai corectează odată lecţiile făcute tot de ea în ajun, îi ascunde cheia în buzunarul secret al ghiozdanului, îl mai îndoapă odată pentru dimineaţă şi iese val-vârtej îndesându-i o şapcă pe cap (ca să nu-l tragă curentul) şi îi dozeză corect cantitatea de sirop din sticla cu apă minerală pe care i-o împinge vârtos în ghiozdan. Apoi îl târâie în viteză spre şcoală şi pleacă la serviciu înebunită de cap că va întârzia.
La şcoală învăţătoarea se miră de ignoranţa copilului care în clasa a I-a nu ştie deloc problemele cu trenuri care vin şi pleacă din gări diferite cu viteze diferite şi nu poate nici ea pricepe cum şi-a facut problema pe caiet deşi micuţul nu are habar de portanţa vântului relevată de factorul aerodinamic al permeabilităţii atmosferice (variabilă care trebuie luată în calcul pentru un rezultat corect). O sună deci pe mama copilului să-i amintească de importanţa lucrului individual. Aceasta turbează îngrozită de gândul că nu-i o mamă bună şi măreşte programul de lucru individual de la 4 la 5 ore pe zi. Vine întins acasă şi se încleştează cu el încercând pe de o parte să-l determine să priceapă funcţiile asimtotice, iar pe de altă parte să-i oprească cumva tremuratul permanent al bărbiei.
Dar el, fericitul care are de toate (şi nu ca noi care stăteam la cozi în noaptea de înviere pentru un kg. de carne) devine din zi în zi mai opac, părând că se prostesteşte şi regresează la perioada preşcoalară. Astfel, nu mai ştie exact nici ce înseamnă plus sau minus şi e îngrozit că va rămâne repetent. Vă jur că nu glumesc deloc. Se întâlneşte cu prietenii şi colegii de clasa a I a şi se plâng unii alora că nu vor face faţă la şcoală.
Am auzit eu cu urechile mele discuţia dintre micuţii ştirbi. Sunt care mai de care mai isteţi şi mai frumoşi, de obicei unicul rod al iubirii părinţilor lor. Părinţi care doresc să pleznească de mândrie cu odrasla lor genială şi nu precupeţesc nici un efort în acest sens. Unii i-au învăţat să citească de la grădiniţă, suferind adânc că nu au reuşit să-i înveţe tabla înmulţirii la creşă. Undeva, în subconştientul lor profund aceşti părinţi ştiu că odrasele lor sunt singura şansă a unei Românii manelizate şi de aceea sar calul.
Pe de altă parte dascălii sunt acuzaţi de incompetenţă şi vor să dovedească contrariul. Ministrul sau cei puşi şefi peste destinele învăţământului sunt preocupaţi de şmenozeli specifice şi licitaţii trucate nu de procesul de învăţământ. Şi chiar dacă le-ar păsa habar nu au de învăţământ deoarece la rândul lor nu ştiu carte. Nu pot ei decide ce şi cât să se predea în clasele I-IV şi cu atât mai puţin în clasele IV-VIII ori mai sus, pentru că s-ar face de rahat dacă ar veni cu propuneri. Aşa că preferă să nu se bage în seamă spre a nu-şi dovedi incompetenţa. Astfel, ne lăsăm luaţi de valul prostesc al muribundului învăţământ românesc care şi-a pierdut busola.
Uităm că micuţii noştri au 7 ani şi că le e inaccesibilă gândirea abstractă specific matematică. În urmă cu câteva luni am asistat la o scenă ridicolă în care soţia smulgându-şi părul din cap îl întreba pe fii-meu care parte a problemei n-o înţege, iar acesta a mărturisit că nu poate citi enunţul problemei întrucât n-au ajuns la litera H, iar problema are o mulţime de cuvinte cu H.
Zilele trecute, învinsă (deoarece copilul nu mai pricepe nici adunarea sau scăderea pe care le manipula corect cu ceva timp în urmă) a început să plângă. Am liniştit-o asigurând-o că avem un copil retardat şi ca vom merge la medic să vedem ce are. Evident că am ales această idee stupidă, deoarece gândul că e în urmă la şcoală şi că icsuleasca i-a luat-o înainte o îngrozea mai tare decât orice.
Soluţia ca fii-meu să-şi revină e să-i descleştez soţiei mânile de pe gâtul lui, iar pe socri şi părinţi să-i bag în mă-sa. Pentru că şi ei toarnă gaz pe foc acuzându-ne că nu ne ocupăm destul de copil. Iar acesta nu mai ştie nimic, absolut nimic, devine pe zi ce trece mai pierdut, transformându-se dintr-un gen de copil săritor şi conştiincios într-unul letargic, mânat de la spate. Nu mai ştie nici ce orar are, deoarece maica-sa îi face ghiozdanul şi temele plina de solicitudine.
Nu mai ştie unde îi e cheia sau cum să se descurce în situaţii simple şi nu mai poate memora nimic. Dacă nu vreţi să păţiţi ca noi, nu faceţi ca noi! Copiii au nevoie de joacă, iubire şi siguranţă la vârsta asta, nu de probleme la matematică. Sunt în totalitate nebuni cei care au decis astfel. Sigur că trebuie să înveţe slovele şi calcul simplu, aritmetic.
Dar nu aşa şi nu acum, altminteri riscaţi ca în loc de un geniu să vă alegeţi cu un bolnav numai bun de internat la psihiatrie. Şi mai ales - poate cel mai important lucru din creşterea şi educaţia unui copil - nu le permiteţi bunicilor să aibă păreri. Ei trebuie să răsfeţe şi să iubească copilul. Asta e rolul lor şi nu acela de profesori suplinitori şi cu atât mai puţin de nutriţionişti. Suntem un popor bolnav şi distrus genetic din mai multe cauze, iar una dintre ele e educaţia.
Mâncatul în exces, cerinţele şcolare inadecvate, îmbracatul inadecvat (mult, mult prea gros indiferent de anotimp) lipsa sportului înlocuită de computer sunt factori de regres, generatori de probleme de sanatate fizică şi psihică. Copiii noştri sunt pe de o parte stresaţi, iar pe de altă parte şterşi la gură şi la cur de către părinţi la fel de stresaţi. Rolul de părinte presupune ghidajul şi nu preluarea atribuţiilor naturale ale copilului de către noi.
Dacă nu îi vom lăsa să se joace, să alerge, să se urce în corcoduş, să-şi facă singuri temele ori să se îmbrace după cum le e bine, vom obţine în cel mai bun caz nişte popândăi ochelarişti, tobă de carte dar distruşi emoţional, afectiv şi suferind de boli degenerative.
Probleme psihiatrice, psoriazis, diabet, probleme cardiace, etc. Dacă credeţi că nu am dreptate, n-aveţi decât să consultaţi statisticile de sănătate juvenilă şi veţi înţelege că nici la acest capitol - pregătirea pentru viaţă a noilor generaţii - nu stăm mai bine decât la capitolele industrie, agricultură, turism, autostrăzi, construcţii, etc.
