Într-o zi pe când Dumnezeu îşi vedea de treburile Sale, ce-I veni Lui să arunce o privire în jos, către supuşi, spre a vedea cum merg treburile. Se uită în dreapta, se uită în stânga, nimic nou.
Americanii şi evreii căsăpeau arabi, arabii făceau terorism cu două cuttere şi nişte bricege prin staţiile de metrou din Londra (dar şi prin coşurile de gunoi, motiv pentru care municipalitatea le-a scos, iar acum gunoiul se aruncă unde pofteşti), chinezii făceau de la mingii de ping-pong la nave de război tot felul de produse electronice de 0,50 USD-bucata, europenii făceau ce ştiau ei mai bine – adică chibiţau şi în fine, africanii mureau de foame sau se omorau unii pe ceilaţi. O ţară însă i-a atras sfânta Sa atenţie pentru vreo două clipe. Acolo nu se întâmpla nimic. Absolut nimic.
- Trăzni-ar pe românii aştia, zise Domnul supărat, şi privi în continuare gânditor spre Carpaţi. Sfinte Petre, ia pofteşte încoace şi spune-mi. Nu le-am dat eu ăstora pământ? Acu câţiva ani când se plângeau de secetă nu le-am dat ploaie?
- Le-ai dat Sfinţia Ta, zise Sfântul Petre, le-ai dat, însă umblă vorba că tot nu mişcă un pai. Se zvoneşte că nici ceapă nu mai au. Aduc totul de la vecini.
- De castraveciori muraţi auzisem şi Eu că îî aduc de pe alte meleaguri, dar roşiile, brânza, poamele din copaci? Se miră Dumnezeu.
- Da Doamne şi alea. Ba am auzit că aduc de la alţii şi zarzăre. Spunea unul de-a venit ieri în rai că au un fel de grădină cu de toate de-i zice supermarket. Şi acolo, totul e făcut de alţii şi oferit lor să mănânce.
Dumnezeu căzu pe gânduri. Era peste poate aşa ceva. Românii aştia parcă nu erau creaţia Sa. Asta era prea de tot. Să aducă zarzăre de la alţii.
- Auzi Sfinte Petre, mai zise Dumnezeu. De ce-a venit amărâtul acela de ieri la noi?
- Căzu’ casa peste el Sfinţia Ta!
- Dar aia zece de veniră săptămâna trecută?
- Pe ăia se surpase un mal când dormeau la umbră.
- Şi ceilalţi care vin de acolo ce pricini au?
- Cad din căruţă, dau maşinile peste dânşii, mănâncă până li se face rău la lingurică ori beau amarnic.
Dumnezeu îşi lăsă în palme capul cu plete albe. Îi era milă de drepţii aceia căci erau oameni de nu făceau rău la nimeni. Erau blânzi şi cu frica Lui Dumnezeu. Nu păreau ei prea iscusiţi la ceva anume şi nici plini de isteţime, dar faţă de alţi ticăloşi de pe faţa pământului aceştia păreau sfinţişori. În ceasurile următoare – ani pentru cei de pe pământ – Dumnezeu căută o soluţie. În sfârşit surâse. Avea EL un plan.
Şi ca să nu sperie pe nimeni – căci necăjiţii la care se gânea El nu erau nici prea viteji din fire – îşi luă chip de moşneag şi porni pe uliţele din sătuce. Prima dată nimeri pe unul în putere.
- Bună ziua, îi spuse Dumnezeu
- O zi bună, răspunse tânărul de la ţară, care auzise că în capitală s-au sucit cuvintele şi e mai cool aşa.
- Dar ce faci tinere, zise Dumnezeu. Cu ţigara în mână la vremea amiezii? N-ar trebui să fii la câmp?
- Hehe, răspunse tânărul. La câmp se duc doar proştii. Babacii, că ei aşa au apucat.
- Bine, bine, insită Dumnezeu, dar ce o să mănânci, dacă nu sădeşti răsad?
- N-ai grijă moşule, răspunse tânărul. Mă descurc.
- Asta sunt şi eu foarte curios, răspunse Dumnezeu, cum o să te descurci?
- Auzi moşule, ia vezi-ţi de treaba lu matale, c-apoi ... să n-avem vorbe. Te-a trimis cineva, sau ce? Munca e pentru maşini, nu pentru oameni, mai spuse tânărul cu fală, apoi trase cu sete din ţigară.
Dumnezeu era dezolat. Ce era să facă? A plecat din calea tânărului că nu dorea să-l piardă. În drumul Său apăru şi un domn aşa mai grizonat pe la tâmple. Dumnezeu se bucură, socotind că acesta are mai multă minte şi-i dădu bineţe.
- Bună ziua dvs. bunule domn, zise Dumnezeu.
- Să trăieşti răspunse domnul, care pe semne lucra la Vodafone unde se tutuia toată lumea, căci în vremea aceea singularul la adresa oricui era foarte apreciat.
- Nici dumneata nu lucrezi pământul? Întrebă Dumnezeu curios.
- Nici prin cap nu-mi trece, răspunse omul.
- Dar de ce?
- Păi la noi, nu merge agricultura. Nu plouă, e seceta.
- Cum nu plouă? Plouă de 2-3 ori pe lună.
- Nuuu, făcu omul. Nu ajunge. Asta ajunge aşa, cât să nu se pârjolească pământul. Pentru agricultură ca lumea trebuiesc irigaţii.
- Păi şi de ce nu faceţi, mai întrebă Dumnezeu.
Omul se miră atât de tare de această întrebare, încât nu ştiu ce să răspunză şi plecă în drumul lui. Dumnezeu căută cu privirea în stânga şi în dreapta, dar nu mai văzu pe nimeni. Erau orele amiezii şi Dumnezeu, cât era El de Dumnezeu nu ştia unde să-i găsească pe oameni. Noroc că trecu pe acolo o babă, care îî răspunse cu un aer natural şi neconformist că lumea era la cârciumă, „acolo unde şed tăţi bărbaţii”. Nu-i prea plăceau cârciumile Domnului, dar ce era să facă? Trebuia să se lămurească într-o privinţă pe care numai El o ştia. Când ajunse în dreptul cârciumii, auzi larmă mare. Oamenii satului acolo erau cu toţii şi cinsteau.
- Bună ziua dvs.
- Noroc moşule, răspunseră sătenii. Bei o bere?
Dumnezeu refuză politicos, apoi întrebă în gura mare:
- Măi oameni buni, dar p’acilea nu munceşte nimeni?
- Ba da, răspuneră oamenii satului. Ista, cum îi spune... ficiorul lui nea’ Mărin lucrează undeva.
- Unde, se interesă Dumnezeu.
- La o firmă de vânzări directe, se făli unul cu ştiinţa lui.
- Ce-i aia? Se făcu Dumnezeu a nu înţelege.
- Păi dai telefon, mergi la om acasa şi-i spui că dacă îţi dă nişte bani, îi dai tu îndărăt de 8 ori, asta înseamnă vânzări directe, se băgă în seamă un puriu.
- În fine, zise Dumnezeu ... măi oameni buni, voi ce mâncaţi. Ca să mănânci trebuie să munceşti. Dacă nu munceşti, nu mănânci ...
Oamenii râseră.
- Las’ tataie că vine bani de FMI, zise omul care ştia de toate, inclusiv ce-s alea vânzări directe.
- Ce v-ar trebui ca să faceţi agricultură, aşa ca pe vremuri? Întrebă Dumnezeu descumpănit.
- Pai, răspunseră oamenii, ar trebui să plouă exact atât cât trebuie, să fie soare atât cât trebuie, să nu cadă grindină sau alte năpaste ... şi ... şi să muncească cineva.
La auzul cuvântului „muncă”, câţiva mai slabi de înger s-au înfiorat. Ba până şi cei mai temerari la auzul cumplitului cuvânt au simţit cum amuţesc. O vrabie gângurea undeva departe şi un cârd de gâşte îşi spuneau ceva plin de sens. Simţind momentul penibil Dumnezeu făcu repde o socoteală complicată, inaccesibiă muritorilor şi spuse.
- Măi oameni buni, dar dacă ar cădea din cer câte o ploicică la sfârşitul fiecărei zile, aţi munci pământul?
- Eee, aşa da, spuse unul naiv, în timp ce oamenii încercaţi şi cunoscători îl priviră cu dispreţ
- Ar trebui, spuse un mustăcios, să fie în rest soare.
- Şi ploaia să fie călduţă, se amestecă un altul.
- Şi nopţile nici prea calde nici prea reci, puse cireaşa pe tort unul care văzuse multe la viaţa lui.
- Asta e tot? Vru să se convingă Dumnezeu.
Oamenii tăceau îngânduraţi. Până să-şi vină în fire, Dumnezeu dispăruse dintre ei. Începu iute o ciorovăială că de unde seminţe, că dacă dă guvernul subvenţie, că e pământul înţelenit, că la o adică, chiar dacă ar fi aşa cine ar munci – căci pe mulţi îi dureau şalele – şi alte şi alte neajunsuri. Ajunseră destul de repede la concluzia că situaţia actuală era de căcat, dar găsiră la fel de repede şi vinovatul. E drept că asupra acestui lucru era mult de discutat. Era Năstase sau Băsescu? Unii spuneau că Basescu şi câinele lui, Boc, alţii spuneau că vechea guvernare era de vină. Spiritele s-au încis un pic la acest capitol, pentru că Năstase era corupt în mod evident pentru unii, în timp ce Băsescu era dracu pe pământ pentru alţii.
Un trăsnet teribil îi făcu însă pe toţi să-şi ridice ochii spre cer. Începu o ploaie caldă, de vară, ce le udă obrajii arşi. Unii priveau miraţi cum picăturile mari de ploaie îî făceau să arate ca şi cum ar fi plâns.
) 
