Lasă-l, sfinţeşte vinul ….

Share Button

strguri vranceaSoarele se îndrepta spre miazănoapte, iar goana maşinii îl făcea să pară singura realitate veritabilă a acestui univers. Toamna topea în culori tari marginea şoselei ce leagă Moldova de câmpie, iar podgoriile Vrancei îmi făceau cu ochiul să mă opresc. Şi am oprit, undeva într-un sat numit Ţâmboieni, mai încolo de Focşani, într-o piaţă de struguri unde vin fermierii cu lădiţe murdare, pline ochi de struguri, să le ofere amatorilor de vin veritabil.

N-aveam vreme de tocmeală şi ştiam ce vreau. Am ochit dintr-o privire nişte saci de Hamburg, un strugure roz şi aromat ce pocneşte între dinţi în mii de culori şi parfumuri, ce explodează inundând vălul palatin cu note atât de armonioase încât stai să te întrebi cine s-a gândit la această perfecţiune. Din acest strugure iese un vin atât de bun, încât doar o picătură te face să te scoli şi din morţi spre a-l sorbi cu plăcere.

Am coborât să-i cer proprietarului să-i cântărească iute şi să-i arunce în maşina, dar am rămas împietrit. În faţa mea stătea o fată atât de frumoasă, încât aşa cum stătea acolo, mângâiată de apusul de toamnă, părea o zână a viilor, o ia misterioasă şi visătoare, o zeiţă antică a vinului. Poate mi s-o părut, poate a fost doar o închipuire bolnavă, dar fata a rămas surprinsă, privindu-mă ca pe o apariţie de pe altă planetă. M-a privit adânc, neputând să-şi mute privirea spre oamenii normali şi s-a apropiat ştiind ce vreau. Mi-a şoptit preţul strugurilor doriţi de la o distanţă atât de mică încât i-am simţit răsuflarea de boabă de strugure roz. N-am auzit nimic şi cu mişcări mecanice mi-am încărcat singur preţioasa comoară în maşină, apoi cu glas voalat i-am spus că e frumoasă.

Nu părea să înţeleagă ce-i spun şi nu pricepea în ruptul capului ce vreau. I-am cerut numărul de telefon, i-am spus cât de mult îmi place şi am îmbiat-o că mai trec după alţi struguri. Nimic. Părea la rându-i mirată de neobişnuita situaţie, de complimentele şi de amorul meu brusc. A dat să fugă, dar am prins-o de mână şi i-am şoptit ca prin vis: “Mă ustură inima de tine”.

În sfârşit a înţeles acest grai străvechi, de prin părţile locului. Ceea ce nu a înţeles conştiinţa obişnuită, i-a înţeles pe dată inima. M-a luat de mână şi mi-a zis: “hai să-mi plăteşti”. Am urmat-o cuminte într-o dugheană murdară, cu un cântar mare, înmuiat noroios de zeama scursă din sacii licoroşi. Picioarele se lipeau de duşumeaua soioasă, făcând momentul şi mai neverosimil. Am simţit cum îmi piere curajul şi mă simţeam prins într-o capcană fără ieşire, aşteptând înfrigurat un şiş mânuit de un braţ gelos, care să-mi străpungă coastele.

Îi priveam cu ochi de nebun frumuseţea perfectă, silueta desăvârşită de munca la vie, sânii uriaşi şi fermi, chipul neasemuit de frumos scăldat în laptele viilor. M-a prins de o mână şi s-a apropiat. Şi-a lipit buzele de ale mele aducându-mă în simţiri. Eram sigur că voi simţi răceala metalică a unei lovituri, dar nu m-am putut controla. M-am abandonat unui sărut cu ochii închişi, căutându-i limba de ambră, simţind cu durere toate senzaţiile catifelate ale sărutului unei zâne.

Iarăşi greşeam, iarăşi făceam ce nu se cuvine. Din nou şi din nou acelaşi păcat al femeii, otrava ce-mi arde simţurile şi mă aduce la disperare. Atât de frumoasă Doamne, atât de frumoasă … iar eu rob, sclav amar şi pe vecie al frumuseţii …

Vrânceanca s-a lipit toată de mine. “Iţi place?” mă întreba ea şuierând melodios şi excitat, cu un farmec pe care nu-l pot descrie. Am strâns-o şi eu. Acolo aş fi aruncat-o jos, pe duşumeaua mustoasă, acolo m-aş fi tăvălit cu ea în ciorchinii proaspeţi şi călcaţi în picioare. Am strâns-o tare, cu disperarea bărbatului tânăr, cu toată durerea genului masculin toropit de frumuseţea unei codane fără de Dumnezeu, dar frumoasă că şi îngerii vin să-i aducă daruri.

M-a împins cât colo şi a tras cu urechea. Ştia ce face, asculta o voce de bărbat care o căuta. S-a şters la gură cu mâna, întârziind cu vârful degetelor pe buze şi zâmbitoare s-a dat în lumină pentru a fi văzută de cel care o căuta. “Cinci sute face”, stigă ea. Am băgat mâna în buzunar şi am scos toţi banii. A numărat ceva din ei, iar restul mi l-a dat înapoi, tocmai când un bărbat blond şi ameţit îi puse mâna pe umăr.

Am plecat iute de acolo, mângâiat de gustul strugurilor de pe buzele ei. Am oprit mai încolo să gust strugurii. Erau dulci ca mierea şi parfumaţi ca floarea de lămâiţă. Dacă în portbagajul meu nu zăceau 4 saci de struguri roz aş fi fost convins că totul a fost rodul închipuirii mele ….

Nu ştiu cum am ajuns acasă. Am lăsat în urmă sătucele înşirate ca mărgelele pe şoseaua Urzicenilor şi m-am oprit la socru-meu să fac vinul. A căutat bietul om să-mi intre în voie. A căutat să vadă de ce-s cătrănit. Eu învârteam visător manivela storcătorului, simţind încă arsura buzelor vrâncencei pe buzele mele. Cât de frumoasă era şi ce sărut …. Aburii mustului proaspăt îmi infiorau nările.

Mă, ce ai? strigă ăl bătrân la mine. Parcă ai văzut un strigoi. Ia vino femeie, mai strigă el la soacră-mea, să-l vezi pe ăsta că nu-i în apele lui. Şi blestemata de soacră-mea veni la mine şi se uită adânc în sufletul meu prin fereastra ochilor şi mai presus chiar de înţelegerea ei, şopti trist:”Lasă-l, sfinţeşte vinul”.

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published.