La doctor

Share Button

doctor nebunE un lucru știut de toată lumea: Doctorii nu sunt niște oameni tocmai zdraveni la minte. Edificator e un banc care m-a amuzat teribil:

Cică unu merge la doctor:
–  Domnule doctor am așa o stare proastă … nu știu ce e cu mine …
Doctorul cade pe gânduri, apoi îi oferă pacientului un recipient pentru coprocultură și îi spune:
–          Du-te la WC, cacă-te în asta, apoi vino cu el la mine.
Omul se duce, face treaba conștiincios, apoi revine. Doctorul ia recipientul, îl deschide, îl miroase, apoi bagă un deget și gustă. Pacientul privește uluit scena, fără a putea articula un cuvânt, în timp ce doctorul foarte calm spune:
–          Mda, nu pare a fi de la ficat …
Pacientul îl privește în continuare uluit, iar doctorul continuă să guste …
–          Nu e nici de la rinichi … nici de la inimă, etc …
La un moment dat, după ce îi trece uluiala, pacientul își iese din fire și începe să zbiere:
–          Băăă, tu nu ești doctor, ești un dement, un descreierat, un scelerat. Cine dracu a mai pomenit așa ceva ???!!!
La care doctorul foarte calm:
–          Ahhhaaaa, e de la nervi !

Întrucâtva și eu am pățit un lucru asemănător. O gripă rebelă și destul de violentă m-a chinuit preț de vreo 3 zile. Și pentru că toată lumea îmi spunea să merg la doctor, am hotărât să nu fiu insolent și să-mi caut de sănătate cum se cuvine.

Am aflat cu această ocazie ce înseamnă medic de familie și unde se găsește el. Dar dacă am aflat unde se găsește, nu înseamnă că l-am și găsit, astfel că m-am târât acasă, cu gând să așteptat ziua următoare, căci medicul e și el om – după cum mi-a spus asistenta grasă și cu privire răutăcioasă – și are program doar în zori.

Dar eu nu sunt un om răbdător și de aceea m-am dus spre Spitalul Municipal la Urgențe, unde după triaj și interogatoriul câtorva asistente, am avut privilegiul de-a vorbi direct cu medicul de gardă, care m-a trimis să fac un EKG, susținând că am ceva la inimă.

După nici 3 ore de așteptare, am revenit cu EKG-ul, iar medicul a spus că nu am nimic la inimă.  Eram bucuros, dar simțeam că mă prăbușesc din pricina celor 39 de grade pe care le indica termometrul, așa că am primit cu bucurie să fiu văzut de alt doctor care a socotit clătinând savant din cap că am ceva la plămâni. Am fost trimis la radiografie de unde am revenit pe seară din pricina numărului mare de pacienți de la ”raze”. Și acest doctor a fost mulțumit că nu am nimic la plămâni și m-a trimis la ORL Panduri pentru investigații … ORL.

Evident că m-am îndreptat spre casă, unde m-am prăbușit rupt de oboseală și de febră. A doua zi însă am fost la Panduri unde mi s-au vârât clești în nări și linguroaie de metal pe gât. Au încetat numai după ce am amenințat că vomit acolo, pe scaunul de tortură. Da, au încetat cu linguroiul, dar au continuat să se zgâiască în toate orificiile cu oglinjoara cu găurică. Un medic mare și impunător, care îmi tot cerea să nu mă mai ”prostesc” – cred că se referea la grimasa de vomă pe care o făceam când îmi zgândărea ”omulețul” – a decretat că am amigdalită acută.

M-am mirat un pic, pentru că mi-au fost scoase amigdalele în urmă cu mulți ani, însă de frica linguroiului n-am mai pomenit absolut nimic despre lipsa amigdalelor și m-am prefăcut mulțumit de rezultat și întru totul supus când mi s-a dat rețeta. Am fugit cât am putut sau mai exact cât mi-a permis febra, deși o asistentă dorea să mă prindă din urmă pentru că îmi uitasem buletinul. Numai după ce m-am văzut afară, în aerul pur al amiezii, am calculat riscurile și am decis că e mai bine să mă întorc decât să stau la cozi la poliție pentru un alt buletin. Am revenit și în timp ce primeam buletinul, dracu m-a pus să spun sub formă de anecdotă că nu am amigdale, întrucât au fost scoase … Trei ani îți trebuie să înveți a vorbi și o viață pentru a învăța să taci … Am fost imediat așezat pe scaunul de tortură, iar medicul a venit val-vârtej, cu o falcă în cer și una în pământ, pretinzând că sunt un excroc întrucât nu am spus nimic mai devreme.

Din nou linguroiul – și de data asta mult mai vârtos – băgat adânc pe gât și din nou nesuferita senzație de vomă. În cele din urmă am scăpat cu diagnosticul de oreion, dar deja mă durea la bască pentru că și pe asta îl făcusem. Aveam senzația că domnii doctori au o căciulă cu bilețele pe care sunt scrise numele bolilor, iar dumnealor trag pur și simplu unul și în baza lui scriu rețeta.

Am plecat de acolo cu recomandarea de a sta la pat o vreme, fapt pe care puteam să-l fac demult dacă nu s-ar fi amestecat toți isteții din lume.

Însă eu sunt omul greu de pornit, dar și mai greu de oprit, așa că m-am înfățișat la medicul de famile, în încercarea de a afla și părerea dumnealui. Adică a dumneaei, întrucât e o doamnă.  O doamnă simpatică căreia i-am explicat simptomele, iar domnia sa a căutat pe net (asta în cazul în care nu juca solitare) și m-a anunțat că am faringită acută. A devenit ușor nervoasă când i-am spus că am ceva la inimă, la plămâni, la amigdale, dar și oreion. Atât de nervoasă încât a înhățat un linguroi – pe care de acum îl cunoșteam prea bine – cu dorința de a mi-l împinge pe gât. N-a apucat întrucât am fugit mâncând pământul și răsturnând vreo doi bătrâni nervoși și nesuferiți care pretindeau că le-am luat-o înainte.

Ca și în ziua precedentă, m-am întins în pat zdrobit de oboseală, dar spre marea mea satisfacție febra scăzuse. M-am trezit sănătos tun, cu poftă de viață și de scris bloguri, motiv pentru care voi citiți acum pățaniile mele.

Share Button

Leave a Reply

Your email address will not be published.