Angajatul

Share Button

angajatulEu în 1989 tocmai intrasem la liceu, aşa că viaţa de adult mi-am petrecut-o în “democraţie”. Şi cum democraţia a adus cu sine şi o oarecare iubire faţă de parale, peste vreun an m-am angajat la un securist ce-şi deschisese un magazin la “BIG”. Când magazinul a devenit neîncăpător, am început să vând bere pe trotuar. Făceam mai mulţi bani decât mama şi tata la un loc, aşa că i-am dat înainte. Vă jur, berea costa 1,50 lei şi toată lumea lăsa 2 lei. Vindem într-una dintr-o ladă plină cu gheaţă. Lumea s-a săturat de bere pe trotuar într-un timp relativ scurt, iar eu a trebuit să-mi găsesc altă activitate.

Am descoperit atunci că munculiţa nu te prea lasă liber la mansardă – aşa ca să poţi gândi – şi am văzut o altă minunăţie “capitalistă”. Am mers la un prieten în piaţă şi am descoperit că dacă mergi la en-gros şi cumperi două lăzi de banane, scoţi pe ele dublu în piaţă. Acum aveam bani cât mama, tata şi bunicii la un loc.

S-a dus şi asta, iar eu m-am ocupat de altele. Cu vremea am făcut o agenţie imobiliară, una de turism, o firmă de amenajări interioare, cârciumi, magazine şi chiar cluburi. Aşa cum le-am deschis, le-am şi închis – pe fiecare la vreme ei.

Fireşte că la vremea potrivită m-am însurat, am făcut un copil şi mi-am luat în serios rolul de adult. Numai că familia mea – şi mai nou a soţiei – era profund nemulţumită de mine.

Cu ce te ocupi? M-a întrebat tata-socru când am cerut mâna fiicei sale. Sunt patron, m-am fălit eu. Hmm, a mormăit el… Carte de muncă ai?

 – Dă-o focului de carte de muncă am răspuns eu fericit. Am mai mulţi bani decât ai visat mata vreodată.

Nu, omul nu era mulţumit. Nu aveam carte de muncă. Încet, încet, această carte de muncă a devenit un laitmotiv în sânul ambelor familii. Dom’le ce facem cu ăsta întreba tata? Nu e serios, răspundea o bunică de-a soţiei.

Fir-ar a dracului de carte de muncă … Eu eram evazionist şi luasem credite de la bănci, iar ei mă pisau cu cartea lor de muncă. Ce era să fac? M-am gândit să-mi fac o firmă fantomă, unde să fiu angajat cu carte de muncă ca să-i fac fericiţi.

Am făcut-o şi pe asta şi le-am arătat cartea de muncă. Bine-bine, au răspuns ei în cor, dar patron ai? Îmi venea să-i strâng de gât. O să-mi angajez un patron idioţilor, am strigat eu la ei şi am plecat la treburile mele.

Lovitura de graţie, am primit-o însă de la soţie. Îmi spunea cel puţin o dată pe lună cât de bine e la ea la serviciu, unde are patron şi tot ce-i trebuie, inclusiv carte de muncă. Am întrebat-o dacă e nemulţumită de cât câştig şi a spus că e totul ok, dar că ar trebui să devin şi eu om serios, cu patron şi carte de muncă.

E clar, familiile o atrăseseră în zona stupidă a existenţei. Am înţeles ce era în mintea lor. Firmele mele erau un fel de joacă, iar oamenii serioşi nu se joacă. Oamenii serioşi au patron şi carte de muncă.

Colac peste pupăză, au urmat nişte vremuri de criză în care probleme financiare ale firmei m-au copleşit. E drept că în ultima vreme câştigam cât un băiat cu ziarele, dar măcar mutam banii firmei de colo-colo, exista un cash-flow şi în ciuda problemelor lucrurile mergeau cât de cât. Puteam da oamenilor salariile şi mai mâncam şi eu o pâine.

Intervenţiile familiei s-au înteţit. “Dom’le, nu e bine aşa, trebuie să te apuci de ceva serios” îmi spuneau membrii familiei la unison. I-am dat la dracu’ şi am sunat la un partener de afaceri care conduce o firmă mare. Dom’le – i-am spus eu – angajează-mă şi pe mine. Omul s-a pus pe râs şi m-a întrebat de ce. Păi pentru că aşa trebuie … Trebuie să fiu un om serios, i-am răspuns eu conştiincios.

M-a angajat pe loc, iar eu am devenit slugoi cu acte în regulă. Cu carte de muncă, patron, başca şi plătitor de contribuţii sociale.

Fireşte că salariul meu e cam 10% din cât câştigam în calitate de antreprenor, dar familia mea e fericită. Soţia exultă şi mă aşteaptă cu masa pusă când vin de la serviciu, iar soacră-mea (care dealtfel face o grămadă de bani cu job-ul ei) nu mai ştie cum să-mi intre în graţii. Până şi neîndurătorul tata-socru e mândru de mine şi spune la toată lumea că-s ditai angajatul.

Mama şi neamurile ei spun la telefon secrete grele despre cartea mea de muncă şi trimit din mână în mână cartea mea de vizită de unde rezultă foarte clar că sunt angajat. Vechile cărţi de vizită cu “General Manager” erau ridicole, dar cele noi, îmi dovedesc fără putinţă de tăgadă seriozitatea.

Toată lumea e atât de încântată de mine, încât pare să treacă cu vederea neajunsurile materiale. Atunci de ce să mă supăr pe ei? Dacă lor le convine şi mie îmi convine.

Share Button

One thought on “Angajatul

Leave a Reply

Your email address will not be published.