Ori de câte ori vorbesc despre ţigani, invariabil apar unii care ma admonestează cu următoarea frază: "Păi da, ai boală pe ei, pentru că ţi-e frică". Şi oarecum au dreptate, însă au orbul găinilor şi nu văd restul adevărului. Un adevăr simplu şi transparent ca lumina zilei. Că dacă aş dori acest lucru, într-o singură noapte aş putea lua cu mine în iad şi 100 de ţigani. Că dacă noi românii am gândi ca ei i-am decima într-o săptămână. Plus că mă îndoiesc de faptul că în luptă dreaptă de unu la unu, un ţigan dovedeşte un român. Numai că ... numai că ... mama mă-sii . Eu am alte obiective în viaţă. Eu am cu totul şi cu totul alt sistem de valori decât săbii, arme şi scandaluri în haită. În primul rând şi mai important decât toate celelalte e creştinismul şi sistemul nostru de valori spirituale. Pentru mine viaţa unui om e sfântă şi nu aş lua-o nici celui din urmă ticălos. Apoi, într-adevăr nu doresc să ajung după gratii. Apoi intervine o altă problemă extrem de complexă, cea a convingerilor mele social-morale. Aşadar noi românii (ca dealtfel toată rasa albă) facem eforturi pentru protecţia ţiganilor, în încercarea de a-i scoate din conul de umbră istoric în care se află. Facem permanent eforturi oferindu-le învăţământ, asistenţă medicală, asistenţă socială, locuri de muncă preferenţial, etc. Aceste creaturi oribile au inundat Europa. Şi-au aşezat corturile în marile oraşe Europene. Cerşesc, tâlhăresc, fură, distrug. Totul cu violenţă. La violenţă eu le răspund cu principii în care cred din adâncul sufletului. Atunci, desigur că această luptă devine inegală, deoarece dacă mă atacă un ţigan, din prima clipă suntem pe poziţii inegale. Eu nu l-aş ucide, nici dacă viaţa mea ar depinde de asta, el m-ar ucide pentru o mie de motive. Eu nu aş face nimic din ceea ce m-ar duce după gratii, el ar face totul, pentru că acolo va fi ca acasă. Eu aş muri în închisoare, el ar prospera. Ceea ce pentru mine e facultatea, pentru el e puşcăria. Statura, curajul, mobilitatea şi pregătirea sportivă mă îndreptăţesc să cred că aş face faţă într-o luptă şi la 3 ţigani, nu doar la unul, însă pentru mine lupta cu el/ei e inacceptabilă. Pentru că nu vreau să le fac rău, pentru că nu vreau să ucid, pentru că mi-e silă, pentru că mi-e frică de urmări. Înseamnă asta că mi-e frică de ţigani? Da, asta înseamnă, dar nu din laşitate sau lipsă de curaj. Astfel, prefer să nu merg în locurile unde sunt ei, prefer să trec pe alt trotuar când îi văd, prefer să-l las să treacă pe nesimţitul cu geamuri fumurii. Sistemul meu de valori mă obligă să fac asta.
Dar cum ar fi ca statul căruia eu îi plătesc impozite să-şi facă datoria prin organele abilitate? Ar fi frumos, însă în această ţară ideea asta rămâne una utopică.
