Într-o zi din nefericita mea copilărie, am făcut şi eu o afacere bună. Da, doar una, pentru că de obicei eram atât ciuca bătăilor, cât şi veşnicul fraierit în afacerile "dă-mi clasorul cu timbre că-ţi dau două surprize". Cum spuneam, pierdusem toate jucăriile în favoarea a vreo sută de surprize de la guma Turbo. Şi a venit minunata zi în care mi-am găsit şi eu fraierul în persoana unui vecin de bloc. Am dat surprizele pe cateva clasoare cu timbre valoaroase, o minge de piele, un ceas Pobeda automatic adus din Iran, o lanternă straşnică şi câteva mărunţişuri precum un lanţ de tinichea de pus la gât, un portofel de piele şi o lingura de argint masiv. M-am dus acasă mândru de mine nevoie mare şi am ascuns obiectele din cauza unei presimţiri nefaste. Când au ajuns părinţii mei acasa, au ajuns şi părinţii celuilalt. În 20 de minute 2 perechi de părinţi discutau ceva foarte grav după toate aparenţele. Am fost chemat în bucătarie unde se discutau lucruri grele şi întrebat nişte chestii. Am mărturisit tot, dar n-am uitat să amintesc că a fost un schimb cinstit. Nu s-a ţinut cont de asta şi am fost silit să dau obiectele dobândite îndărăt. Nu cred că interesează pe nimeni faptul că am plâns înfundat toată noaptea, deoarece nu înţelegeam cum rămâne cu jucăriile mele, pierdute în schimburi catastrofale. Ai mei m-au bătut tot pe mine, cand am fost "fraierit" şi nu s-au dus să-mi dobândească lucrurile înapoi. Nu-mi părea rău după lucruri, căci multe dintre ele îmi erau inutile. Ce să fi făcut cu un ceas cu o brăţară de 3 ori mai mare decât închietura mea, ori cu lanţul de tinichea? Dar îmi plăceau şi le câştigasem pe drept, însă cineva mai puternic decât mine se căcase în regulile noastre, ale copiilor.

Cam aşa stau lucrurile şi cu România. Fac tâmpiţii aştia care ne conduc nişte treburi de-ţi stă mintea în loc de la atâta tupeu. Îşi ţine preşedintele amanta pe funcţii, ia el decizii privind siguranţa naţională, decide el soarta a douăzeci de milioane de români? Da, face de toate, căcându-se în regulile bunului-simţ, ale legilor, ale omeniei. Nu există absolut nici o regulă logică după care funcţionează această ţară acum. Dacă mâine se dă o lege conform căreia unul din trei oameni vor fi spânzuraţi, nu se va mira nimeni şi singurul gând va fi cum să nu fim cel de-al treilea.

Scutul anti-rachetă ce va fi făcut fără nici o îndoială pe banii noştri (şi sunt convins că nu i-a cerut nimeni asta preşedintelui, dar s-a oferit el) ne va aduce de fapt o ţintă pe spate. Şi cine se teme de Iran dă dovadă de o naivitate zdrobitoare. Problema SUA nu e nici pe departe Iranul pe care il poate mânca pe pâine la micul dejun.

Cine crede că actuala stare de lucruri din România se datorează termopanelor lui Năstase, manevrelor lui Hrebenciuc, bogăţiei lui Udrea sau şmenozelii şi bogăţiei lui Băsescu, se înşeală. România se află într-un uriaş pericol de disoluţie. Ca stat, dar mai ales ca popor. Mentalul nostru colectiv îşi emană conducătorii şi nu invers.

Basescu a câştigat alegerile. Cu ajutorul cui? Cine l-a votat şi de ce? Orice analiză e electorală e inutilă, deoarece fundamentul problemei e de-o gravitate excepţională. Şi când spun asta, nu mă refer la politică ci la aspectul social. Cu toate furturile şi şmenozelile specifice marelui şmenar, e clar ca 80-90% din voturi au fost pe bune. Până la urmă din 5 milioane de votanti, măcar 4 au votat pe bune, din convingere.